|
Conținut: "Divina Comedie"
În cîmpia singuraticã: cei
morți în blestemul Bisericii
Lui Dante îi e fricã sã nu fie pãrãsit de Virgil; acesta îl liniștește (1-45)
Întîlnirea cu sufletele celor care au
murit afurisiți (46-102) Manfred din Suabia și convorbirea lui cu Dante
(103-145)
1 Deși-mprãștiați de fuga cea grãbitã
pe cîmp, întorși spre muntele acel
la care-a noastrã minte-n veci ne-nvitã,
4 eu stetei strîns de ducele fidel,
cãci cine-ar fi condus a mea cãrare
și cum era sã sui fãrã de el?
7 Și-așa-mi pãrea cã-și face-acum mustrare.
O, suflet demn și nepãtat! Ce micã
greșealã-ți face-arsuri așa de-amare!
10 Cînd pripei care-oricãrui act ridicã
noblețea sa, el stavilã i-a pus,
iar spiritu-mi, strîmtat de-avuta fricã,
13 lãrgi atenția ca din sineși dus;
privii spre muntele ce-și face cale
spre cer din ape-al lumii cel mai sus.
16 Dar soarele ce-n dosul meu din vale
ardea, sta-n fața-mi rupt, fiindc-avea
pãrete-n trupul meu luminii sale,
19 și-atunci speriat mã-ntoarsei fãr-a vrea
crezînd cã-s singur cînd vãzui, vezi bine,
pãmîntul negru numa-n fața mea.
22 - „De ce tot bãnuiești? - privind spre mine
mi-a zis, întors cu-ntreaga fațã, solul -,
nu știi cã te conduc și sînt cu tine?
25 E sear-acolo unde-mi zace golul
vestmînt prin care-umbream cînd am trãit;
Brindis l-a dat și-l are azi Neapolul.
28 Și-n fațã-mi dacã n-am nimic umbrit,
mai mult decît de ceruri nu te mire,
cã unu-ntr-altul razele-și trimit.
31 Sã rabde-asemeni corpuri chinuire
și cald și frig le face-Acel ce vrea
s-ascundã cum le dã și-aceastã fire.
34 Nebun acel ce sperã c-ar putea
pãtrunde-a voastrã minte veșnicia
ce ține pe-Unul în trei fețe-n ea.
37 Sã fiți voi, oameni, mulțumiți cu quia!
de-ați fi putut vedea voi totul clar,
de ce-ar mai fi nãscut atunci Maria?
40 Dar n-ați vãzut dorindu-mi în zadar
și-atari a cãror minte-ar fi împãcat-o
dorința ce li-e-acum etern amar?
43 Eu zic de-Aristotel, și zic de Plato,
și de-alții mulți." Și-ngîndurata frunte
tãcut și tulburat, el și-a plecat-o.
46 În vremea ast-am fost sosiți sub munte,
și-aflarãm mînecu-i așa pieziș
cã nu-s pe lume-agile tãlpi sã-nfrunte.
49 Cel mai pustiu și mai rîpos costiș
la Lierici și Turbi-ar fi ușoarã
și-o largã cale-n rînd cu-acest costiș.
52 - „Mai știu eu p-unde-acest urcuș scoboarã -
vorbi Virgil și-oprire-n pași a pus -
sã-l poat-urca și-un om care nu zboarã?"
55 Pe cînd privea-n pãmînt, pe gînduri dus
și-n sineși judeca acel pãrete,
iar eu cu ochii-umblam pe stînci pe sus,
58 vãzui la dreapta șirul unei cete
de spirite, spre noi pãrînd cã vine,
și nepãrînd, c-așa veneau de-ncete.
61 - „Ridicã-ți ochii cã sosesc în fine,
maestre, duhuri, sã ne dea vrun sfat,
de n-ai puteri sã-l afli tu prin tine."
64 Atunci privi și el, și-asigurat:
- „Sã mergem noi spre ei, cã vin ca-n silã,
iar tu-n speranța ta sã fii-ntrãmat".
67 Deși spre ei noi mersem poate-o milã,
era-ntre noi și-acum o-ndepãrtare
cît zboar-o piatrã dintr-o mîn-abilã,
70 cînd strîns sub poala stîncii-n nemișcare
a stat grãmadã-n loc întreg poporul
cum stai și-observi cînd nu ți se prea pare.
73 - „Voi, cei cu bun sfîrșit! - conducãtorul
așa-ncepu -, vã rog pe sfînta pace
de care-aveți, cred eu, cu toții dorul,
76 sã ne-arãtați în care loc se face
mai linã coasta spre-a sui și noi:
cînd știi mai mult, mai mult și graba-ți place."
79 Cum una-ntîi, cînd ies din staul oi,
ori dou-ori trei, și, timide sã iasã,
cu bot tîrît stau cele de 'napoi,
82 ce prima face toate fac, și leasã
stau proaste-n loc, deși nu știu ce este,
cînd prima stã, și-n coaste i se-ndeasã:
85 așa vãzui pe primii dintre-aceste
ferice umbre cum pornind venirã
sfioase-n chip și cu mișcãri modeste;
88 ci-n clipa cînd la dreapta mea zãrirã
lumina zilei ruptã-n mersul ei,
iar umbra mea pe stînci cum se rãsfirã,
91 au stat și s-au retras puțin, iar cei
ce-n urmã-le veneau, fãrã sã știe
ce cauzã au de stat, au stat și ei.
94 Și-atunci: - „Fãr-a-ntreba, știut vã fie
cã-i viu în carne-i omul ce-l vedeți,
de-aceea-n drum lumina o sfîșie;
97 deci nu vã mire, ci credinț-aveți
cã fãr' de-un har ce Domnul i-l trimete
el n-ar cerca sã urce-acești pãreți".
100 Așa Virgil. Iar capul demnei cete:
- „Vã-ntoarceți deci, iar noi venim urmînd".
Și-apoi și-un semn cu-al palmei dos ne dete.
103 Și-atunci: - „Oricine-ai fi, sã-ntorci mergînd -
îmi zise-un duh - a ta cãutãturã,
și vezi de m-ai vãzut poate-oarecînd".
106 Eu fix privii frumoasa lui staturã;
gentil la chip și fața sa bãlanã
și-avea la ochi sub frunte-o tãieturã.
109 Smerit i-am spus cã-n viața lui umanã
eu nu-l cunosc; iar el: - „Privește-anume!".
Și sus la piept fãcu sã-i vãd o ranã.
112 Și-apoi zîmbind: - „E Manfred al meu nume,
nepot Constanței celei mari, o știi;
deci rogu-te, cînd vei ieși la lume,
115 frumoasei mele fete-ai cãrei fii
sînt celor douã țãri mîndrii regale
sã-i spui ce-i drept, de spun altfel cei vii.
118 Cînd fui ucis prin douã rãni mortale,
plîngînd mã detei rob Celui ce vrea
cu drag sã ierte-oricui orice greșale.
121 Pãcate-avui cumplite-n viața mea,
dar largi sînt brațele eternei Mile,
încît cuprind pe-oricîți se-ntorc la ea.
124 De-ar fi cetit în Domnu-aceste file
Pãstorul cosentin, cel de Clement
trimis a mã vîna-ntr-acele zile,
127 mi-ar sta la capul punții-n Benevent
și-acum a mele oase neatinse
avînd ca pazã greul monument.
130 Ci-acum le spalã ploi și-un vînt le-mpinse
afarã din regat pe lîngã Verde
și-aci mi le-a-ngropat cu facle stinse.
133 Ci-atît cu-a lor blãsteme nu se pierde,
încît sã nu gãsești pe Domnul iarã,
cît timp speranța dã vrun mugur verde.
136 E drept, cã-n fine chiar de se-ndreptarã
acei ce-n anatemã-le-au murit,
sub rîpa asta au sã stea afarã
139 de treizeci de ori timpul ce-au trãit
cu-al lor blãstem, vro pie rugãciune
de nu le scade-al lor decret menit.
142 Tu vezi acum de-mi faci servicii bune
fãcînd sã știe buna mea Constanța
cum m-ai vãzut, și-a mea interdicțiune,
145 cãci multã ni-e la voi aici speranța".
Conținut: "Divina Comedie"
Download: "Divina Comedie"
Sursă: https://archive.org/details/Dante-DivinaComedie
Читайте також: Данте Аліг'єрі. Божественна комедія.
Читайте также: Данте Алигьери. Божественная комедия.
Top
Recomanda aceasta pagina unui prieten!
|
