Am 25 de ani şi locuiesc în Germania. Am crescut şi am fost educat într-o familie catolică. Din fragedă copilărie am fost învăţat cum să mă rog. Duminica mergeam împreună cu familia la biserică, la Sfânta slujbă.

Am aderat la prima Comuniune sfântă şi la Mir, iar într-o bună zi am devenit ministrant în parohia noastră. Viaţa mea se sprijinea pe Dumnezeu. Totuşi acum îmi pare că pe atunci credinţa mea era superficială şi deseori participam la sfânta slujbă numai pentru a-mi îndeplini sarcinile.

Ani am părăsit comunitatea de ministranţi deoarece începusem să am cu totul alte preocupări.

Mergem la diferite întâlniri, discoteci, de la care niciodată nu lipsea alcoolul. În acest timp m-a fascinat muzica rock. Mă relaxam ascultând-o, dar în acelaşi timp mă simţeam iritat. Consumul de alcool mă făcea să mă simt bine, mă simţeam mai liber, dispărea descurajarea, uitam de probleme. În acest timp alcoolul ocupa primul loc în ierarhia vieţii, prin urmare mergeam să mă distrez cât mai des. Dar această plăcere atrăgea după sine o continuă stare de conflict cu părinţii, cărora nu le plăcea ce făceam.

Ani am început să iau narcotice. Mergeam la concerte de muzică rock şi până la 3 zile puteam să rămân sub influenţa lor. Ascultam muzică tot mai agresivă şi de fapt aceasta începuse să mă întovărăşească tot timpul. Alcoolul şi narcoticele m-au dominat total. Chiar şi în timpul pauzelor, împreună cu colegii ne permiteam să luăm aceste substanţe tranchilizante.

Ani eram un narcoman avansat, iar viaţa mea devenea o jucărite şi o continuă căutare de narcotice. Din ce în ce mai mult profitam de fete şi le răneam conştient. Chiar şi în asemenea condiţii reuşeam să merg duminica la biserică şi din când în când să spun vreo rugăciune. Şi toate acestea pentru a evita conflictele de acasă şi pentru a-mi linişti conştiinţa.

Uneori mă întrebam ce se va întâmpla cu mine la vârsta de 30 de ani, dacă acum duceam o viaţă atât de „experimentată”. Totuşi, nu reuşeam să renunţ la drumul ales de mine. Deseori îmi spuneam că trebuie să profit de viaţă pentru că este numai una. Această frază făcea să apar mai „carismatic” în ochii colegilor. Eram conştient că o asemenea poziţie mă îndepărtează de viaţa adevărată. Pentru unii eram cineva mare, dar era numai o mască, interiorul era plin de disperare şi nemulţumire. Nu ştiam însă ce putem să fac altceva în viaţă. Singur mă scuzam că mulţi trăiesc asemenea mie.

În anul 1996 am fost în vizită cu fratele meu la unchiul nostru din Polonia. Ţin minte că ne-a vorbit mult despre Dumnezeu şi credinţă, despre minuni şi sfinţi. A vorbit de asemenea despre pelerinajul de la Medjugorje. Nu puteam să-l ascult, crezând că nu sunt în stare să-i înţeleg viaţa; mă închisesem la tot ce era Dumnezeu. Mama şi ea povestea despre Mediugorje, pentru că îşi dorea foarte mult ca împreună cu fratele să mergem acolo. Atât de mult a vorbit despre asta încât am decis să mergem.

Era în vara lui 1997. Ne-am urcat într-un autobuz plin de tineri şi am plecat la Mediugorje. În timpul drumului s-a cântat şi s-au spus rugăciuni. Am observat că tinerii aceia puteau să se bucure din inimă şi răspândeau iubirea lui Dumnezeu. Această atmosferă a început să mă facă să gândesc; acele rugăciuni şi cântece îmi ajunseseră la inimă. Atunci am spus: „Maica Domnului, dacă este adevărat că apari, poate mă vei ajuta să-mi schimb şi eu viaţa”. Aş fi vrut să încerc o altfel de bucurie şi m-am decis să îndeplinesc programul de pelerinaj. Când am ajuns la Mediugorje, am mers să privesc împrejurimile şi am simţit o mică bucurie, numai din cauză că am ajuns acolo. Toată ziua ne-am rugat mult şi am ascultat mărturii. Am simţit că trebuie în mod radical să-mi schimb viaţa, că numai Dumnezeu poate să-mi rezolve problemele.

Bucuria Domnului a început să-mi inunde sufletul, iar după spovedanie, bucuria m-a cuprins în întregime. L-am întâlnit pe Dumnezeul iubirii care mi-a luat toate păcatele mele şi am simţit o enormă uşurare. Am avut un mare noroc să cunosc o asemenea comunitate la Mediugorje.

 Când am revenit acasă, eu şi fratele meu ne-am împăcat cu părinţii şi am început să rostim împreună rozariul. Pot spune că am reuşit să renunţ la viaţa mea de până atunci, iar cea nouă o bazam pe Evanghelie , credinţă şi îndemnurile Sfintei Maria. Astăzi pot spune că sunt fericit şi că se revarsă asupra mea iubirea lui Dumnezeu şi bucuria. M-am rătăcit cândva pe alte drumuri, cred însă că adevărata bucurie o dă mersul pe calea lui Dumnezeu.

Privind la viaţa mea de mai devreme văd cât de tare am fost orbit de Satana: muzică agresivă, alcool şi narcotice. Mulţumesc lui Dumnezeu şi Mariei că m-au eliberat din mâna lui Satana. La sfârşit doresc să adresez un îndemn tuturor părinţilor şi bunicilor ai căror copii sunt pe drumul cel rău: Rugaţi-vă pentru ei!

Părinţii mei şi câţiva cunoscuţi de-ai lor s-au rugat tot anul pentru mine şi pentru fratele meu şi au fost ascultaţi. Toţi cei care cred vor fi ascultaţi!

Singur am avut ocazia să aflu că Dumnezeul atotputernic face minuni prin Sfânta Maria.

Martin

• Conecta

The above article was published with permission from Iubiţi-vă! in November 2010

Read more Christian articles (Romanian)

---

Top

Recomanda aceasta pagina unui prieten!